Omul pe care par să-l aibă în vedere competiţiile promoţionale este, de regulă, un imbecil (indiferent de faptul că se deplasează pe propriile-i picioare sau în cârje)… Ceea ce trebuie să ştie (şi să facă) acest handicapat mintal (sau, mai corect politic zis: insul cu dizabilităţi intelectuale) sunt, îndeobşte, operaţii derizorii: să răzuie, să decupeze şi adune cupoane, etichete sau capace. Aptitudinile sale nu diferă de ale unei vrednice găini; care râcâie, şi ea, după o râmă, foarfecă, şi ea, cu ciocul, iarbă, strânge, şi ea, când cade cloşcă, fulgi şi pene. Deosebirea este că găina nu le trimite nimănui, prin poştă, păstrându-le, de obicei, pe lângă sine. Găina este un colecţionar, pe când adunătorul de capace este un simplu colector. Dacă te iei după aceia care-l invită, insistent, să strângă tone de capace, ai zice că adunătorul acestora e mai capace decât oricare alt român…
Ieşit din uz de multă vreme, capace este un italienism, semnificaţia căruia e (om) capabil. Termenul capabil e, oarecum, ambiguu sau vag: un capabil poate fi un… cap abìl, după cum poate fi, la fel de bine, un ins capabil de orice. Astfel făcându-se că i-l prefer, în ocurenţă, pe capace. Elevii dau, de altfel, – dacă-l dau – examen de capacitate, iar nu de capabilitate! În rest, vocabulul capace e foarte apropiat de capax (din care, evident, provine) şi, aşadar, de homo capax, sintagmă care desemnează această foarte nouă specie de hominizi, de creaturi inteligente va să zică, – anume strângătorii de capace.
Omul a fost culegător, pescar sau vânător (sportiv), păstor (ca Abel) sau agricultor (ca alde Cain), făuritor de arme şi unelte (ca Tubalcain), ş.c.l. Strângătorul nostru (de capace) aduce a culegător (ce va fi fost un prototip al omului paradisiac), cu diferenţa că obiectul râvnei sale e destinat nu propriului consum, ci hazardului, adică tragerii la sorţi.
Homo capax poate să câştige, graţie capacelor trimise la fabricile de capace (sau de bere „frate cu românul”), inestimabile averi sau o frumoasă experienţă. Câştigurile la capace seamănă, până la un punct, cu jocul şi câştigul la belciuge. Belciugul denumea un cerc pe care trebuia să-l zvârli, de la distanţă, ca pe un lasou, în jurul gâtului, prelung, al unei gâşte (sau, puţin mai scurt, al unei raţe) plutind, în Cişmigiu, pe lac. Dacă reuşeai să-i pui colierul, puteai să pleci cu ea, sub braţ, acasă. – Ca să reuşeşti, era nevoie de unele capacităţi, de care, bineînţeles, adunătorul de capace e, pe de-a-ntregul, ageamiu. Singura (şi lesnicioasa) calitate a acestuia este să fie, strângând capacele, cât mai rapace. Rapace de capace şi câştig. Nu-i mai puţin adevărat că însuşirea respectivă nu se câştigă fitecum, dar cu ardoare şi perseverenţă, – în sensul că nimeni nu se naşte, ci devine adunător-expeditor, tot mai capace, de capace. Capacitatea se câştigă (şi menţine) în funcţie de numărul capacelor acumulate. Cu cât acesta e mai impozant, cu atât mai mult sporeşte şansa de-a avea, pe masă, toată viaţa, caşcaval, friptură sau ouă la capac, plus sticla aferentă ce-ţi livrează, pe lângă blondu-i conţinut, capacul… Micul capac providenţial.
Șerban FOARȚĂ este un mare poet, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…
Post-ul DINCOLO DE RIMELĂRI – Șerban FOARȚĂ – Cetăţeanul capace apare prima dată în Gazeta Dambovitei.
Citeste mai mult