Întâi, filosofia este o cale de a ajunge la înțelepciunea vieții, fiind, ea însăși, iubirea de înțelepciune. Un filosof cunoscut a mai afirmat și că noi „iubim viața nu pentru că suntem obișnuiți sa trăim, ci pentru că suntem obișnuiți să iubim.” (Nietzsche) Si atunci, dacă filosofia este „iubire de înțelepciune”, ce poate ea să ne învețe si despre înțelepciunea iubirii?
Filosofia ne „spune” cum să fim liberi, din locul în care suntem „prinși”, mai întâi, în confuzie, între ceea ce este și ceea ce nu este, în lumea în care totul devine și se schimbă dintr-un moment în altul. Ce rămâne, atunci, dincolo de ce devine, ce trece, ce dispare sau ce apare în fața noastră, sau tot ceea ce ne face să ne înșelăm, până când ajungem să zicem că nu mai putem și ni se pare că nu mai ne rămâne nimic pe lume și totul nu mai înseamnă nimic. Despre cunoaștere și despre idealul nostru de cunoaștere adevărată, filosofia ne învață foarte multe, despre cum să ne formăm niște capacități și atitudini care să ne susțină în demersul nostru, în acest sens, și ne mai învață despre cum să ne trăim viața după ceea ce este bine să facem, despre ce e important pentru cine suntem noi, despre cum e bine pentru noi cu ceilalți, în lume, în raportarea la diferite contexte și în societate.
Ce mai este de spus, acum, despre experiențele noastre proprii, ale fiecăruia și despre viață în sensul cel mai concret, cu ceea ce conțin experiențele noastre și cum le conținem noi? Cum putem și cum să învățăm să ne integrăm în relație cu ceea ce experimentăm în mod propriu și individual, din mai multe contexte cu care suntem puși în față? Cum să învățăm să integrăm tot felul de experiențe, care ne vin pe parcursul și pe traseul nostru, de la cele mai timpurii, cu conținuturile pe care le au ele? Cum le conținem pe toate acestea și care ne sunt posibilitățile rămase și ce facem cu lucrurile de care noi suntem „conținuți”, în mod independent de cine suntem, cine putem fi și deveni? Ce putem face cu viața pe care o avem de trăit, cum ar trebui să înțelegem ce nu am înțeles, cum să aducem în conștiință ceea ce nu am vrut sau ceva care vrem să nu fi fost de fel ori să înceteze să mai ne aparțină și să nu mai conținem ce nu mai vrem, acum?
Prin capacitatea noastră proprie ca ființe umane, aceea de a înțelege, noi am putea să ajungem la nivelul de unde să modelăm, după cum vrem noi, realitatea și să devenim stăpâni peste timpul și spațiul ce ne încadrează existența. Și totuși, venim aici iubind, pentru că așa am ales, din iubire de viață și pentru a iubi. Așa că, revenim cu gândul, din ideea inițială, la cele mai timpurii experiențe pe care le avem, de la primele noastre momente aici. Și ne atașăm de oamenii pe care îi avem și îi iubim și mai departe, și pentru totdeauna. Sunt ei, aceiași oameni, așa cum i-am privit și i-am perceput cu toate trăsăturile pe care le au ei, așa cum li se asociază și îi individualizează. Ei sunt aceia care ne oferă protecție și siguranță și le proiectăm imaginea pe care o asociem iubirii, in chip necondiționat. Cu ei învățăm să ne oferim iubirea și pe ei îi iubim, fiindcă pentru asta am venit în lume, ca să iubim.
Creștem în timp ce receptăm ce avem în jur și, prin aceste repere, ne putem raporta la lume și ca să putem mai apoi să relaționăm. Privim totul din jur cu o deplină curiozitate, de când suntem mici, atenți la tot ceea ce vedem și către tot ce apare nou. Si atunci, noi suntem prin mediul care ne încadrează și ne cuprinde și, deci, acesta ne „conține” pe noi și ne determină ca fiind „ceea ce suntem”? Putem spune și că noi suntem ceea ce conținem, ca și conținut delimitat, ce ne fixează esența noastră, dintru început? Și prin tot ce se adaugă pe parcurs, acestea toate dau dimensiunea ca persoana care suntem, în mod deplin? Sufletul nostru, tot timpul, e spațiul care se lasă umplut cu ceea ce „vine” la noi?
Revin la ideea de început a textului, aceea a „ce înseamnă experiențele ce le avem, ce rol au în existența noastră, în parcursul nostru”? Avem curiozitatea pentru ce experiențe ni se întâmplă și cu această curiozitate ne raportăm la lume. În spatele acestei curiozități se află dorința de plăcerea pe care putem să o luăm din ce ne aduc ele. Și revenim la dorința noastră care vine din suflet, de a iubi. Practic, eu observ până acum două lucruri. Mintea noastră se ocupă cu ceea ce reprezintă conținutul experiențelor pe care le avem cu lumea, cu ceilalți. Este vorba de impactul dinspre exterior, cu care lucrurile ne rămân înregistrate în minte, și fixate cu un conținut anume. Și așa vor rămâne și o să ni le reamintim tot așa, ori de câte ori. Cumva, acest lucru este un conținut de tip spațial și care umple în întregime mintea noastră.
Întrebarea este, acum, ce spațiu ne mai poate rămâne în mod aparte față de tot ce acumulăm permanent și conținutul pe care-l avem în minte? Ajungem, în mod inevitabil și poate, așa cum era previzibil, la ideea că experiențele noastre sunt esențiale pentru ceea ce suntem noi și ne delimitează posibilitățile pe care le avem, la diferite momente, uneori mai multe, sau, poate, și mai puține. Și se poate că acest lucru, atunci, nu mai poate depinde de noi?
Nu ni se pare firesc, în mod cert, să fie chiar așa. Ni se pare firesc și normal să avem acces la un spațiu liber, care să ne rămână și să ne fie lăsat liber, pentru orice care să putem avea și orice lucruri noi care să ne fie posibile. Si atunci, credem cu determinare că, undeva chiar în sufletul nostru, în ciuda a orice ni se întâmplă și tot ce e cu noi și a fost, mai există și va rămâne mereu un spațiu și loc de altceva. Și este, cu necesitate, să fie așa. Pe scurt, în afară de experiențele noastre, de ceea ce ne-am format și cum ne-am format, de cum am fost formați, de diferite principii, cu diferite precepte pe care le-am preluat din relațiile cu ceilalți și cum le-am experimentat, în diferite contexte în care ne-am aflat cu ei, ne avem pe noi și ce vrem noi să facem pentru noi și să ne dăm și oferim, nouă. Acest lucru ne rămâne și e dreptul nostru să ni-l revendicăm.
Aura CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Post-ul DILEME – Aura CIOBOTARU – Cum este înțelepciunea de a iubi? apare prima dată în Gazeta Dambovitei.
Citeste mai mult