Aș fi vrut ca lumea asta să fie una a comunicării depline, o lume plină de bunătate, o lume în care oamenii să poată să își fie fideli, să poată să își facă promisiuni și să își poată să dea acces. Aș fi vrut ca acest ceva din toate ce există să fie real, să semnifice. Lipsind acest lucru, atunci te poți întreba: fidelitatea, pentru ce, promisiunea, a cărui lucru? Și ce poate fi scopul final, în absența unui fapt real care să ducă acolo?
Ce este viața și în ce fel semnifică ea? E tot ce se află între toate lucrurile ce se petrec și tot ce rămâne între toate aceste momente și este felul în care acest ceva este și rămâne acolo. E ceva care depășește distanța dintre apropiere și depărtare, dintre plecare și întâlnire, dintre cel aflat într-o lume a singurătății proprii și „lumea laolaltă cu ceilalți”.
Am sesizat mereu că noi trăim „în preajma-celorlalți” și „în preajma-lumii”, trăim lipsiți de „obiectul dorinței noastre“ sau în despărțire de el. Între toate acestea, viața a fost mereu „spațiul dintre”. Am trăit acest lucru, la fiecare plecare, de fiecare dată cînd am plecat dintr-un loc unde a fost un eveniment, o simplă întâmplare sau șir de întâmplări care a semnificat ceva pentru mine, în mod aparte, ori de la o întâlnire cu ceilalți. Mereu am obișnuit să privesc înapoi, ca și cum ar fi ultima dată, înspre ceea ce se terminase sau ceva ce se încheia. Și acest lucru, nu pentru că am vrut să mă opresc, să înregistrez în memorie un ceva, nu ca să mă uit în urmă cu nostalgie, nu pentru că am simțit că mă despart sau că îmi lipsește un ceva anume. Nu am vrut să opresc curgerea timpului. Am vrut să privesc „prin trecerea timpului” tot ce nu am putut privi, pe lângă care am trecut, tot ce a fost și nu se poate povesti.
Între nerăbdarea cu care trăim viața, cu tot avântul, zi de zi, și apoi se încheie la sfîrșit de zi, și tot ce reîncepe mereu, ce e și rămâne? Trăim între așteptări și împlinirile lor. Când totul nu ar mai fi, poate o să știm ce erau intențiile noastre reale, care făceau acea legătură, numită viață. Ce era, real, în dorința noastră? Viața este formată din lucrurile pe care le alegem si actele pe care le facem in mod repetat.
Tot o alegere e și să rămânem prin povestea în care au avut loc totate, să fim, astfel, prin timpul dintre ele. E timpul poveștii care s-a țesut în spatele lucruilor acelora și o lăsăm să rămână, chiar dacă înseamnă doar să o povestim. Poate că asta înseamnă să fim povestitorul, să intrăm în rolul povestitorului. Poate că totul este despre a face să rămână o poveste, adică e ceea ce face ca tot ce a fost și a trecut în viața noastră să poată și să continue să semnifice ceva.
Aura CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Citeste mai mult