Aud că în Norvegia există un Consiliu al Artelor înființat la mijlocul anilor 1960. Principala sa menire este să ajute, direct, scriitorii. Cum? Simplu, cumpărându-le cărțile, după ce acestea trec în prealabil printr-un „filtru” calitativ. 1.000 de exemplare din fiecare titlu apărut pe piață. În cazul cărților pentru copii și tineri se poate ajunge la 1.500 de exemplare. Mai apoi, ele ajung în bibliotecile publice din țară. O politică culturală inteligentă de încurajare a scrisului, dar și a cititului pe scară largă, de garantare a unor venituri sigure pentru scriitori, editori și librari.
Vreți să știți cum este la noi? În primul rând că nu există un astfel de consiliu al artelor. Și dacă, prin absurd, cuiva i-ar trece prin cap să-l înființeze (fie el chiar ministru) la ce ar folosi? Nu-i așa, nea Ilie Beau Le Jean? Că în loc să ajute, dând dovadă de înțelegere, statul ăsta (mă abțin să-l fac cum gândesc în aceste momente) asmute dulăii reformei pe actul de cultură, majorând TVA la carte, inclusiv la manualele școlare, de la 5 la 11%, desființează bibliotecile sătești. Asta înseamnă costuri mai mari la tipărirea unei cărți, ba chiar la falimentarea editurilor și tipografiilor. Se vor găsi unii să spună că țara arde și noi vrem ca baba să citească cărți de dragoste, despre știința și tehnologia viitorului. Așa e, cărți și lectură ne trebuie nouă când țara se screme să acopere deficitul bugetar? Ei, comedia dracului.
Pe plan local (unde măcar aici lucrurile ar trebui să stea altfel) întâlnim următoarea situație: În lipsa unui Consiliu al Artelor, îți iei inima în dinți și bați la ușa consiliului județean sau primăriei. Le spui celor de acolo ce anume te-a mânat la ei. Să te ajute să scoți o carte. Dacă nu cu întreaga sumă, măcar cu o parte. Te ascultă atent, zâmbitori, iar tu ai senzația că i-ai convins. Unii ar spune că i-ai prostit cu vrăjeala ta. Ei, nici chiar așa. Nu-i subestimați că nu sunt nici pe departe cum vi-i imaginați. Într-un final, după ce și-au făcut timp și de o cafeluță băută împreună, vine și răspunsul pe care oricum îl știai sau cel puțin îl intuiai: „Îmi pare rău, bugetul este făcut deja, dacă ai fi venit mai devreme, cu două, trei luni în urmă…
Înțelegi (cum dracului să nu-i înțelegi? Pentru binele orașului, județului și a țării înțelegi orice). Te ridici și pleci. Noroc că mai există sponsori din aceia pe care statul îi arde cum îi prinde, care înțeleg că și scriitorii trebuie să trăiască, din când în când, bucuria lansării unei cărți. Cireașa de pe tortul de mămăligă al nesimțirii sau neputinței statului o întâlnim la lansare cărții, când reprezentantul statului (bibliotecarul șef) ți-o spune de la obraz: „Vezi, să pui de o parte două, trei cărți pentru bibliotecă. Cu titlul de donație!”
N-aș vrea să știți ce gândește un autor în acele momente!
Citeste mai mult
Dacă îmi spuneai în urmă cu două, trei luni…
Articolul precedent