Ca să înțelegeți bine piesa de la Teatrul Național Mihai Eminescu din Timișoara trebuie să vă scoateți din cap alte spectacole pe acest subiect. Inclusiv bine-cunoscutul film cu Gerard Depardieu…
Când urcam treptele mă privea actrița Claudia Ieremia. Întâi mi-a zâmbit apoi și-a înclinat capul într-un fel de salut. Mie, care de parcă aș fi fost la poalele muntelui și dintr-odată am ajuns sus, lângă ea, cea cu părul roșu ca la o irlandeză exagerată, nu-mi venea să cred că așa de ușor am străbătut distanțe și am ignorat impresii. Știți cum e, bărbații își fac idoli din actrițe, cântărețe, regine și prințese (mai puțin din doctorițe și avocate!) și una din acestea îmi zâmbea mie, ba mă mai și saluta.
Sigurul lucru care nu mi se părea potrivit era ținuta ei. Chiar m-am întrebat ce-i veni să se îmbrace așa? Cu pantaloni, o vestă, cămașă albăstrie, nu știu de ce aveam senzația că e un controlor de bilete de tren la cușeta de dormit, din epoca aia apusă, știți voi care.
Mă voi înșela însă în mare parte cu ce-am spus mai sus. În primul rând nu-mi zâmbea mie, nu pe mine mă saluta ci pe cineva care era în spatele meu. Am înghițit această gălușcă așa, nepăsător, de parcă nici nu s-ar fi întâmplat nimic în mintea mea, desigur că am știut că nu mie mi-a zâmbit și i-am aruncat un „bună seara” din acela pasiv, impersonal-plictisit și m-am dus să-mi ocup locul în sală. Tocmai cădeam de pe munte, înapoi, spre poale, de fapt mă rostogoleam în mare viteză…
afis Cyrano De Bergerac
Interacțiunea cu publicul – actor nenominalizat
Caudia Ieremia transformată în supraveghetor a intrat apoi în sală și ne privea pe toți, așa, oarecum poruncitor, de parcă ar fi zis „ia să vă văd, sunteți toți, gata, putem începe?” N-am mai „mușcat-o”, înțelesesem că plimbarea ochilor ei pe deasupra creștetului meu, chel, intersecția ochilor ei languroși cu ochelarii mei cu lentile progresive și antireflex de protecție la calculator face parte doar din jobul ei. Așa că am așteptat cuminte, înfundat în scaun, să văd ce se întâmplă.
Apoi, peste câteva minute, când Cyrano de Bergerac (actorul Matei Chioariu) a venit la marginea scenei și a răcnit să mergem să ne luăm banii înapoi, gata, azi nu e niciun spectacol, eu am înghețat! Se uita fix la mine și am zis că s-o fi enervat, eu să fi fost cauza? Pe naiba, până atunci am fost stană, în fața mea erau însă două tinere care se uitau în telefonul mobil și m-am gândit că lumina ecranului se vedea nasol tare de acolo de sus, de pe scenă. Normal, mi-am zis eu, dac-aș fi actor și pe mine m-ar enerva!
Apoi, s-a mai auzit și un ding-dong, cineva a primit un mesaj… Iarăși Cyrano a strigat: „Dați-le banii înapoi, să plece acasă!” Un tip din sală a strigat și el că nu pleacă, a plătit și vrea să vadă spectacol! Eu mi-am zis că actorii ăștia au luat-o razna, așa ceva n-a mai fost din 89 încoace! Și da, tot la Timișoara se întâmplă! Claudia Ieremia, care până atunci stătea oarecum lângă mine, mă rog, pe-aproape, s-a dus în centrul sălii să liniștească publicul. Și, apoi, la scenă, să-l roage pe Cyrano să joace, ce face atâtea nazuri, ei au un spectacol de ținut! Iar pe cei din sală, actori, i-a rugat să nu mai deranjeze, ei nu, că au plătit și vor să vadă spectacol!
M-am prins, totul era teatru! Ăștia făceau circ pentru că așa era jobul! Am așteptat să văd ce se-ntâmplă în continuare. Singura chestie pe care n-o pricepeam încă era că două femei râdeau ca naiba de zgomotos pe lângă mine, dar mi-am zis că au și ele un rol, așteptam…
Claudia a venit iar lângă mine, mă rog, vorba vine, ne supraveghea și totul a mers conform planului lor.
De Bergerac. Fantasmele lui Cyrano
În căutarea iubirii eterne
Știți că piesele de teatru au aproape toate mesaje în conținutul lor, fiecare dramaturg vrea să spună ceva, regizorii au și ei viziunea lor, își mai bagă nasul și actorii și apare o morală. Ei bine, în piesa asta – „De Bergerac. Fantasmele lui Cyrano” – toți caută dragostea. Fiecare vrea să-i afle sensul, fiecare vrea să știe ce înseamnă să iubești. De fapt, așa cum au făcut (aproape) întotdeauna, actorii sunt un fel de alter ego al fiecăruia. Ne îmbie, ne întreabă și ne cer să privim înăuntrul nostru.
În această piesă, tema principală, direcția, firul roșu, cum vreți, este căutarea iubirii și ce înseamnă asta? Întrebări, răspunsuri, acțiuni similare pentru oameni în orice epocă ar fi trăit ei. Toți facem asta, fie că recunoaștem sau nu, toți căutăm și ne oferim soluții.
Am reținut câteva replici remarcabile. Prima ar fi că „nu există soartă, ci doar alegeri”, totul în viața noastră nu este decât o alegere, să nu ne mai ascundem după implacabilitatea unui destin și să ne luăm viața în propriile noastre mâini. De fapt, actorii din sală, care joacă rolul unei familii în criză, sunt cei care scot în evidență faptul că monotonia și lipsa de acțiune sunt în stare să omoare un cuplu. Că dacă nu avem capacitatea de a ne reinventa mereu, astfel încât să venim în întâmpinarea partenerului, viața se duce naibii!
Consecința inadaptabilității sau neputinței noastre este depusă în alte cuvinte memorabile: „ce este de ales între o dragoste veche sau o libertate nouă!?”
Dragostea – definiția și argumentul existenței umane
Povestea de dragoste dintre Cyrano de Bergerac și Roxana, între care intervine asemeni neprevăzutului Christian (un baron narcisist, echivalentul tinerilor de bani gata), o poveste dintre cele mai bine scrise (sau cele mai faimoase, se poate sune și așa…) din lumea asta, scoate la iveală înțelesuri pe care ne prefacem surprinși că nu ni le-am fi imaginat. Astfel, la sfârșitul vieții ajungem la concluzia că n-am iubit ce sau pe cine trebuia și că am fost iubiți de cine nu știam. Sau nu am fi crezut că poate fi așa.
În Roxana, în sufletul ei, eroina acestei povești, se produce o dramă nemaipomenită când înțelege că a iubit calitățile care nu erau ale iubitului ei și că acesta de fapt era o păpușă frumoasă, incapabilă să vorbească. A iubit pe cineva care nu exista așa cum îl vedea ea. Iar replica dăruită de Cyrano Claudiei, o replică de final de piesă, așa cum am fost avertizați că va fi, a fost dezlegarea misterului iubirii pierdute: „Roxana, dar eu nu te-am iubit niciodată!”
Claudia Ieremia a fost însă păcălită, nu i-a aparținut chiar ultima replică, au mai fost câteva…
Opinia mea însă este alta și aș fi în stare să mă bat cu Michele Santeramo, dramaturgul, pentru ceea ce susțin. Astfel, replica de final, la propriu și la modul esențial al piesei sunt cuvintele Roxanei, o aluzie la faptul că dragostea care a mistuit-o o viață, acum că nu mai este, i-a distrus și identitatea: „Cine sunt eu, dacă nu mai pot să mă mistui?”
Citeste mai mult
