De câte ori reciteam o carte a marelui nostru gânditor, aveam alături un caiet în care îmi notam propriile comentarii. Fiecare pagină scrisă de dânsul era un izvor de reflecţie.
Înainte de prezentarea unor idei ale lui Constantin Noica, voi reda fragmente din introducerea autorului la cartea sa Rostirea filosofică românească (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970): “Numai în cuvintele limbii tale se întâmplă să-ţi aminteşti de lucruri pe care nu le-ai învăţat niciodată. Căci orice cuvânt este o uitare şi în aproape oricare s-au îngropat înţelesuri de care nu mai ştii…Am vrut să pătrundem în uitarea românească. Ce stă sub ea poate fi bun, dar trebuie făcut cu adevărat bun, trebuie răz-bunat. Cu istoria noastră nu avem întotdeauna răsunetul câtorva popoare mari; cu creaţia noastră de cultură poate nu încă; dar cu rostirea l-am putea avea…Cu limba noastră noi dăm acea «iscusită oglindă a minţii omeneşti», cum spunea despre scris Miron Costin, în care gândul de totdeauna şi omul de pretutindeni să-şi vadă chipul. Şi o putem face în termeni proprii, uneori de netălmăcit în alte limbi.”.
Iată în continuare câteva cuvinte şi expresii care au beneficiat de explicaţiile noiciene:
*Sinele şi sinea: “Acestea se ivesc din nemijlocitul lumii şi exprimă în adânc cununia omului cu lucrurile…Întâi, sinele poate fi înţeles în pasivitatea eului ca o conştiinţă mai adâncă a acestuia: ca familia lui spirituală, clasa, poporul, cultura, ceasul lui istoric. Este sinele ce stă sub semnul necesităţii şi care adesea nu ştie de «sine». În al doilea rând, sinele poate ţine de alegerea eului ca expresie activă a lui. Este ordinul în care te-ai încadrat, idealul tău, conştiinţa ta etică mai adâncă – libertatea ta. În al treilea rând, sinele poate fi expresia lucidităţii eului şi atunci el ţine de libertatea care şi-a aflat necesitatea…(Limba română – n.n.), din adâncul ei a scos sinea şi i-a dat-o sinelui drept pereche. Căci, rămas singur, sinele se poate înălţa pe sine până la absolut. În el este poate amintirea absolutului pe care îl întruchipa cândva (totem, divin) pe vremea când nu era conştient că nu e decât sine…În limba noastră măsura este dintru început dată: sinele stă în cumpănă cu sinea.”.
*Rost şi rostire: “Dacă luăm cuvântul «rost» în sensul lui originar de «gură», el are folosinţe alese în limba română şi se păstrează cu acest sens până aproape de zilele noastre, fireşte însă ca o formă învechită…Cu totul alta e evoluţia rostului ca «deschizătură». Ea se începe cu un sens nu numai concret, dar limpede material şi rămâne în planul concretului şi al materialului (a se vedea sensul rostului de la războiul de ţesut ca deschizătura prin care se aruncă suveica – n.n.)…Cum s-a putut trece de la rost-gură şi rost-deschizătură la «rost-rânduială» dicţionarele nu ne-o mai spun. Saltul acesta de la concret la abstract şi de la sens material la sens speculativ trebuie, însă, înregistrat şi subliniat, chiar dacă nu poate fi explicat până la capăt…Oricum s-au întâmplat lucrurile, «rost» a însemnat probabil încă de timpuriu: întâi ordinea, apoi modul de a-şi întocmi viaţa, în fine sensul, înţelesul, raţiunea…În chip nesperat un derivat al rostului vine să pună ordine în propria lui casă: este verbul «rostire»… A rosti rostuieşte aşadar rostul (o nouă splendidă “cascadă a cuvintelor” – n.n.). Aşa făcând, termenul «rostire» reintegrează ceea ce rostul pierduse, anume cuvântul.”.
*Întru: “Un termen care i-a lipsit lui Hegel. Întru înseamnă şi «în spre» şi «în»; aşadar spune: «nici înăuntru, nici în afară», şi una şi alta…Nod de contradicţii, vocabulă dialectică de prim ordin, «întru» a putut însemna, totuşi, în sensibilitatea românească, o pornire către prea mare odihnă («Întru tine, Doamne!»), când el este făcut să exprime neodihna însăşi… În conţinut, «întru» poartă cu el contradicţiile fundamentale ce se ivesc în sânul fiinţei; în mişcarea lui, are ceva din demersul fundamental al gândirii şi al câmpurilor ei deschizătoare de orizont logic. Iar formal, «întru» reprezintă cercul, orientarea, orizontul mişcător, limitaţia ce nu limitează. Dacă n-ar fi decât o prepoziţie, s-ar putea spune că «întru» este un sistem de filosofie.”.
*Fire şi natură: “În ultimă instanţă, tocmai deosebirea dintre natură şi fire poate reda cel mai bine chipul propriu al cuvântului nostru. Să rezumăm: – Natura este indiferentă faţă de fiinţă. Firea este, însă, deopotrivă în consonanţă şi în împotrivire cu fiinţa. – Natura este mai abstractă, putându-se din plin vorbi despre «ştiinţe ale naturii». Nu există ştiinţe ale firii. – Ca fiind abstractă, natura este mai întinsă. Firea nu se întinde decât până la marginile concretului. – Extinsă asupra spaţiilor stinse, în mare, sau asupra aspectelor moarte, în mic, natura îngăduie să se spună, la propriu şi la figurat: natură moartă. – Natura nu este neapărat productivă, putând fi şi naturată. Firea este întotdeauna «naturans». – Când exprimă felul de a fi, natura vorbeşte despre esenţa lucrurilor. Firea vorbeşte despre esenţa şi existenţa lor laolaltă. – Natura este în definitiv îngrădită în mijloace. Firea reprezintă o «Carte a Facerii» neterminată. – Natura este şi viaţa şi cimitirul realului. Firea este tinereţea lui fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.”.
*Vremea vremuieşte: “Există un proverb românesc care, fără a fi trecut în multe culegeri, e adeverit de alte proverbe şi care sună: «Ceasul bate, loveşte şi vremea stă, vremuieşte.». Eşti surprins, întâi, să vezi opoziţia aceasta, răsturnată parcă, între ornic şi vreme: bătătorul de ore ar fi cel care înaintează, pe când vremea ar sta pe loc. În al doilea rând, te miră – iar, dacă ai îndemnul filosofiei, te şi încântă – să vezi că vremuirea nu are aici sensul mai larg cunoscut de: face vreme rea, viscoleşte, ci înseamnă ceva de ordinul gândului, punând în joc un înţeles adânc şi poate amar despre partea de curgere nemişcată a lumii.”.
De asemenea, filosoful nostru se referă în cartea citată la alte cuvinte şi expresii din limba română printre care: trecere şi petrecere; infinit şi infinire; troienire; trei cuvinte ale lui Dimitrie Cantemir (ceinţă; câtinţă; feldeinţă); temei; cumpăt; minte şi smintire; nefârtate; comunicare şi cuminecare; se cade–nu se cade; mă paşte gândul; a da drumul ş.a. Ca o concluzie a analizelor sale Noica scrie:“Dacă s-ar întreba cineva de ce dăm atâta însemnătate câtorva cuvinte româneşti, am răspunde: pentru că aceasta e partea noastră de cer.”.
În cartea Cuvânt împreună despre rostirea românească (Editura Eminescu, Bucureşti, 1987) Constantin Noica arăta următoarele: “Se pregăteşte, pare-se la U.N.E.S.C.O., un dicţionar internaţional de termeni literari, alcătuit din cuvinte aparţinând diferitelor limbi ale lumii. Au fost acceptate şi trei cuvinte româneşti: dor; doină; colindă. Dacă dicţionarele n-ar avea decât trei mii de cuvinte, noi am fi prezenţi aşadar cu o miime din ele în timp ce numărul limbilor prezente în dicţionar nu poate fi decât de câteva zeci. Să trecem peste faptul că participăm cu nespus mai puţine cuvinte decât s-ar fi căzut democratic. Limbile culturilor nu ştiu de democraţie. Aici forţa (din fericire forţa expresivă, forţa artistică, puterea de răspândire) e cea care se impune, alături de prestigiul istoric, fireşte… Dar nu faptul că suntem prezenţi doar cu trei cuvinte ne întristează…Ne întristează faptul că sunt acestea trei…Termenii aceştia, admirabili fireşte (iar cel de dor purtând în el şi înţelesuri adânci) rămân, totuşi, pe linia sentimentului numai şi a pitorescului, păstorescului, folclorului, a culturii moştenite; rămân pe linia Ansamblului Ciocârlia şi a Muzeului Satului. Cine nu se mândreşte cu aceste înfăptuiri? Dar toată problema noastră este: cum să nu rămânem la ele, cu ele cu tot…Iar aşa cum avem mândria să ne vedem astăzi, ca stat mic, ridicaţi la istoria majoră, avem mândria să propunem vocabule care să intre în însăşi substanţa culturii majore. Cu ele am putea spune ceva nou lumii dinăuntrul ei.”. Cele şase sugestii ale lui Noica erau: lămurire; sine; întru; împeliţare; se cade/nu se cade; rostire.
Constantin Noica s-a născut la 12 iulie 1909 în satul Vităneşti din judeţul Teleorman. Articolul meu s-a dorit a fi – la apropiatul moment aniversar – un modest omagiu adus marelui gânditor român care până la sfârşitul vieţii sale a mers braţ la braţ cu cuvintele pe cărările limbii noastre multiseculare.
Autor: Dan Mihai Bârliba
Citeste mai mult