l Cenzura comunistă a topit vagoane de cărţi valoroase, dar bibliotecarii braşoveni au reuşit să salveze o bună parte din ele
Astăzi pare greu de crezut, dar au fost vremuri când era mai bine pentru tine să nu vrei să citeşti anumite cărţi, fiindcă te păşteau represalii cumplite din partea autorităţilor. Între 1940 şi 1989, românilor li s-a limitat prin lege accesul la unele cărţi. Toate regimurile politice au întocmit liste negre cu autori şi titluri interzise. Multe volume au fost distruse, puţine au scăpat prin beciurile bibliotecilor sau în case particulare. Dar cele mai multe au dispărut, sute de tone de cărţi indezirabile au fost arse sau topite. Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu“ a trecut şi ea prin procesul epurării cărţilor. Broşuri cu mii de titluri prohibite veneau de sus, iar cenzorii se ghidau după ele când triau cărţile, dând calificative care indicau fie distrugerea, fie trecerea acestora într-un fond secret. Vă mai amintiţi sertarul de la bibliotecă etichetat „Fondul special“? Cine avea curajul să ceară o carte din acest catalog era trecut pe o listă, iar uneori organe de anchetă îl chestionau şi-i făceau dosar ce urmărire. În cei 50 de ani de cenzură, au fost scoase din circuit, pe rând, publicaţiile naziste, legionare, antisemite, staliniste, anticomuniste, mistice. Cenzura a lovit şi în zeci de autori valoroşi ai neamului şi a restricţionat accesul la mii de cărţi de patrimoniu. Monitorul Expres vă invită la o incursiune în istoria barbariei culturale, aşa cum a trecut ea de la un regim la altul peste braşoveni şi biblioteca publică din Braşov.
Dunga roşie a cenzurii
Epurări ale cărţilor din biblioteci au existat în mai toate societăţile şi epocile istorice. Peste români au trecut în mai multe valuri, începînd cu 1940. Aşa cum subliniază Daniel Nazare, managerul Bibliotecii Judeţene „George Bariţiu“, „formele aberante ale cenzurii au fost atinse în statele totalitare, România făcând şi ea parte din acest grup pentru jumătate de secol“. La biblioteca din Braşov, numită pe rând Biblioteca Astra (1930-1949), Biblioteca Regională Braşov (1950-1967), Biblioteca Municipală Braşov (1968-1989), se pot vedea şi astăzi fişe ale unor cărţi cenzurate de legile comuniste. Astfel de dovezi sunt greu de găsit în ţară, după 1989, în majoritatea oraşelor, urmele inchiziţiei culturale au fost şterse. Nu trebuie decât să deschideţi sertarele dedicate „Fondului tradiţional“ şi veţi găsi fişe însemnate cu o dungă roşie. Acestea au fost cărţile care nu erau pe placul regimului Ceauşescu, trecute la secţiunea „Fond special“. Veţi fi uimiţi să aflaţi că pe aceste fişe figurează nume mari, cum ar fi Iorga, Eminescu, Dumas, Platon. Pare ireală o lume în care operele monumentale ale culturii noastre sau ale celei universale nu puteau fi citite. Deşi se voia eradicarea analfabetismului, cititul era restricţionat. Aceste vremuri au apus, astăzi nu mai există fonduri secrete. Orice carte e la liber. Chiar şi cele pentru care puteai face cândva puşcărie. Doar că puțini mai citesc….
Scriitorii evrei, declaraţi eretici
În octombrie 1940, în timpul guvernării legionare, din Societatea Scriitorilor Români au fost excluşi evreii, iar consultarea lucrărilor lor a fost interzisă în biblioteci şi librării. Cărţile au fost distruse. În octombrie 1942 s-a dat ordinul: „bibliotecile şcolare şi cele publice de orice categorie, precum şi bibliotecile diverselor instituţii de stat şi particulare vor înlătura definitiv aceste lucrări“. Era vorba de scrierile autorilor evrei. Câteva biblioteci, printre care şi cea din Braşov, „sunt încă îndatorate să scoată din cataloage fişele cuprinzând lucrările acestor scriitori, întocmind un fişier deosebit, accesibil numai în interes ştiinţific şi cu aprobarea specială a directorilor acestor biblioteci“. În noiembrie 1940, în instituţiile publice a fost afişată lista „Scriitori evrei ale căror lucrări sunt interzise la vânzare şi la găzduirea lor în bibliotecile şcolare şi publice, în instituţiile, asociaţiile şi întreprinderile care editează şi vând asemenea publicaţii“. Ziarul Curentul făcea un apel către cei care cunosc şi alte nume şi pseudonime, să le comunice Direcţiei de Propagandă. Pe listă erau trecuţi 40 de scriitori, cu data şi locul naşterii, numele, numele părinţilor, pseudonimele şi titlurile cărţilor. Printre aceştia: Tristan Tzara, Mihail Sebastian, Felix Aderca, Maria Banuş, Camil Baltazar, Ilarie Voronca. Cei 40 au fost chemaţi la prefectură, unde li s-a comunicat că au fost declaraţi ostatici.
Nimic despre provinciile româneşti din URSS
Când România a trecut de partea Aliaţilor, în primăvara lui 1945, cenzura s-a îndreptat împotriva propagandei anti-sovietice. În biblioteci s-au constituit fonduri de Publicaţii Interzise, unde erau dosite „secrete de stat de ordin superior“, dar de fapt erau operele autorilor „periculoşi“ pentru noul regim. Primul Decret-Lege privind epurarea cărţilor din România a fost semnat la 2 mai 1945 de Regele Mihai I şi anunţa „întocmirea listei tuturor publicaţiilor periodice şi neperiodice apărute în România de la 1 ianuarie 1917 pînă la 23 August 1944 cu caracter legionar, fascist, hitlerist, şovinist, nazist sau pasagii dăunătoare bunelor relaţii ale României cu Naţiunile Unite“. Pe liste figurau 616 titluri semnate de Corneliu Zelea Codreanu, Horia Sima, Hitler, Mussolini, dar şi Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Pamfil Şeicaru, Nichifor Crainic şi alţii care trebuiau să dispară din conştiinţa unui neam. Cărţile au fost scoase din circulaţie, iar titlurile radiate din inventarele bibliotecilor. Au mai fost scoase almanahurile, calendarele, atlasele, ghidurile şi pliantele turistice care vorbeau de Bucovina şi Basarabia, provincii româneşti acaparate de ruşi. Almanahul „Păcală“ şi „România cu automobilul“ au fost declarate „publicaţii fasciste“. În cadrul raziilor, nu s-a respectat nici criteriul cronologic, fiind distruse manuscrise mănăstireşti din secolele XIV-XVI.
„Introducerea direct în fierbătoare“
O nouă ediţie a repertoriului publicaţiilor prohibite a ieşit în 1946 sub numele „Publicaţiile scoase din circulaţie până la 1 iunie 1946“. Cuprindea: în limba română-762 titluri, italiană-243, franceză-111, germană-120, maghiară-607. La 27 ianuarie 1946, şeful cenzurii, colonel magistrat Traian Ulea, a solicitat prefecturilor ca orice manuscris să fie trimis în dublu exemplar la Bucureşti, înainte de publicare. Biroul de cenzură al Prefecturii Braşov a raportat: „Avem onoarea a vă face cunoscut că biroul cenzurii de pe lângă această prefectură nu a dat «bun de imprimat» pentru nicio lucrare în volum sau broşuri“. Semnat: prefectul Ion Strat şi şeful biroului, Victor Pop. La ordinul ofiţerilor Serviciului Cenzurii Sovietice a avut loc un adevărat genocid al cărţilor. În 1946, cărţile indezirabile erau trimise la fabricile de hârtie unde se trecea la „distrugerea lor prin introducerea direct în fierbătoare“.
La mâna şi mintea cenzorilor
În 1948, anul naţionalizării mijloacelor de producţie, deci şi a tuturor editurilor, tipografiilor şi fabricilor de hârtie, cenzura a continuat şi mai aprig, apărând două broşuri cu cărţi interzise, la 1 mai şi la 1 noiembrie. Una dintre ele a fost chiar pusă în vânzare în librării, la preţul de 200 de lei. Faţă de cele 2.000 de titluri incluse în ediţia 1946, acum se ajunsese la 8.000. Însă numărul exemplarelor e imposibil de estimat, deoarece erau exprimate în tone, camioane, vagoane. Cenzorii, angajaţi pe post de „consilieri culturali“, lucrau fără odihnă, trimiţând cărţi la topit sau în depozitele speciale (numai în oraşele mari). S-au înfiinţat fabrici special de ars cărţi, cum era „Slova“ din Bucureşti, care ridica materialul de incinerat de la adresă. Uneori se apela la CFR, camioanele erau prea mici. Liliana Corobca arăta în „Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România“ că cenzorii erau încurajaţi să distrugă şi cărţi care nu erau pe lista neagră: „Epurarea conform broşurilor fusese făcută anterior, totuşi am blocat 160 volume, susceptibile de epurare şi altele neprevăzute în liste dar pe care le-am răsfoit şi am constatat că sunt dăunătoare din toate punctele de vedere“. În plus, instrucţiunile menţionau: „Toate manualele şcolare anterioare anului 1947 sau care nu figurează pe tabloul oficial al manualelor aprobate de Ministerul Învăţămîntului Public sunt din capul locului interzise, fără a mai fi necesară menţionarea lor expresă în prezenta broşură“.
Incinerare cu lacrimi la Braşov
Daniel Nazare arată în lucrarea „Cărţi, biblioteci şi fonduri secrete în România (1945-1989). Studiu de caz“, că multe cărţi au fost furate chiar de cenzori: „Formula lapidară «nu este de folos regimului democratic», indiferent cine o pronunţa, era suficientă pentru a decide secretizarea unei publicaţii, la aceste epurări producându-se şi furturi, dificil de reconstituit“. Un fel de „crime perfecte“. Uneori, de teama ruşilor şi din exces de zel, funcţionarii ardeau toată biblioteca. Aşa a rămas Ploieştiul fără bibliotecă publică, iar România cu un fond de carte drastic diminuat. S-a păstrat un document prin care un bibliotecar cerea decontarea benzinei cu care a ars cărţile de la un conac bănăţean. Legendă sau nu, la Miorcani, jud. Botoşani, cu cărţile lui Ion Pillat s-au pârlit porcii. „Incendierea unor cărţi la Braşov e controversată. Există mărturii orale care atestă arderea lor. Evenimentul a fost atât de emoţionant încât plângea până şi omul de serviciu al bibliotecii“, spunea managerul Bibliotecii Judeţene. El a găsit consemnat într-o cronologie a bibliotecii următorul pasaj: ,,În perioada 1953-1957, director al bibliotecii este un oarecare Hirschhorn. De meserie croitor, el întreprinde o epurare masivă a fondului de carte; intervenind personal sau prin interpuşi, pune pe foc mai ales cărţile privitoare la evrei şi femei celebre“.
Iorga, cel mai epurat autor român
Alte mărturii neagă incendierea cărţilor, care trebuie să se fi petrecut în curtea Casei Baiulescu. Cert e că „multe cărţi au fost depozitate în spaţiile insalubre ale Bibliotecii Centrale de Stat din Bucureşti, plecând şi de la Braşov un camion plin. Transportul nu a putut fi împiedicat de istoricul Constantin Stoide, care a intervenit pe lângă acelaşi director al bibliotecii“. Potrivit uneia dintre cele mai semnificative instrucţiuni, retragerea din circulaţie a publicaţiilor nedorite trebuia efectuată „cu tact şi discreţie“ când era vorba de: Gh. Brătianu, Mehedinţi, Blaga, Denuşianu, Pârvan, Anuarul Arhivei de Folclor 1935-1945, Anuarul Institutului Geologic al României 1926-1934, Etude sur la litterature roumaine contemporaine, publicaţiile bisericii catolice, Viaţa şi minunile Maicii noastre, Paraschiva. Interzise au fost toate cărţile tipărite de Editura Socialistă, cu excepţia următorilor autori: Marx, Engels, A. France, Plehanov şi Anton Sinclair. „T. Arghezi a avut trecut la index nu doar Bilete de papagal, iar Nicolae Iorga nu doar 28 de lucrări, ci de câteva ori mai multe, fiind autorul român cu cele mai multe titluri epurate“, constată Nazare.
Gazeta de Transilvania, salvată în ultima clipă
Până şi bibliotecile particulare au fost epurate, cu jandarmii la uşă. Erau vizate elitele, burghezii, profesorii, saşii care începuseră deja să fie trimişi în lagăre. „Urgia declanşată după alungarea Regelui Mihai I determină elitele să doneze cărţile bibliotecilor, să le vândă în anticariate sau chiar să le ascundă la ţară“, explică Nazare. Managerul a povestit cum descendenţii familiei Mureşianu au donat bibliotecii publice din Braşov mii de cărţi şi aproape toate numerele din ziarul Gazeta de Transilvania, cea mai bogată colecţie din România. „Toate aceste valori au fost transportate în timpul nopţii, cu complicitatea directorului de atunci al bibliotecii, Ion Colan. Gestul a fost unul precipitat, deoarece autorităţile ordonaseră să le predea la fabrica de hârtie de la Zărneşti, pentru a fi topite. Ca o ironie a sorţii, fabrica era întemeiată de George Bariţiu, primul redactor al Gazetei de Transilvania“. Comuniştilor nu le-au scăpat aceste artificii prin care cărţile interzise supravieţuiau. Aşa că au trecut la desfiinţarea anticariatelor şi trimiterea la Jilava a anticarilor necooperanţi.
Cărţi scoase din cenuşă
În 1950, în temniţă ajungeau şi învăţătorii care se opuneau scoaterii unor cărţi din inventarele bibliotecilor şcolare. Erau denunţaţi şi bibliotecarii care nu recomandau opere socialiste în locul cărţilor interzise. Directorul Bibliotecii Academiei a fost înlăturat din funcţie fiindcă a ordonat păstrarea publicaţiilor retrase din circulaţie. I s-a luat titlul de academician şi a fost condamnat la cinci ani de temniţă. După imensele pierderi ireparabile, la începutul anilor ’50 s-a decis salvarea „cărţilor rare, de valoare ştiinţifică sau documentară“. Au fost scoase din topitorii cu indicaţia de a fi trimise spre păstrare „la noi“. Uneori, era tardiv: „s-a intervenit prea târziu în cazul operei lui Timotei Cipariu“. Un cenzor raporta că a salvat de la „valorificare prin topire“ cărţi teologice, de Anton Pann, Dimitrie Cantemir. Cărţile scoase din cenuşă au constituit baza fondului special, înfiinţat în 1951. Chiar cu această relaxare aparentă, epurarea a continuat cu cinism. Au fost distruse cărţile fasciste (1937-1944) menţionate în „Normele de lucru pentru Serviciul Defascizare“, cele antiruseşti, anticomuniste şi antimarxiste, cărţile poliţiste, de aventuri cavalereşti, cărţi sentimentale, cu simpatii pentru Occident, „Colecţia celor 15 lei“, „Femei celebre“, traducerile din literatura anglo-americană (1920-1945), cărţile ocultiste, de visuri, statutele partidelor politice. Erau epurate şi cărţile scriitorilor sau ale savanţilor care plecau sau fugeau în străinătate.
Poveştile pentru copii, pe lista neagră
Cea mai absurdă perioadă a cenzurii din istoria României a trecut la „fonduri documentare“ până şi clasicii filosofiei şi ştiinţei, dacă erau comentaţi de persoane a căror operă era interzisă. De exemplu, Kant, comentat de Rădulescu-Motru sau Petrovici. Au fost interzise şi „lucrările cosmopolite ex. Jules Romain“. În „Fond Secret. Fond «S» Special“, autorii Ionuţ Costea, Istvan Kiraly şi Doru Radosav arată că, tot la fondul documentar, au intrat în întregime autori precum: Maurois, Gide, Malraux, Kipling, E. Văcărescu, Agârbiceanu, Blaga, Giurăscu, E. Speranţia, Ion Pillat. Poveştile au fost epurate, instrucţiunile cuprinzând menţiunea: „Recomandabile numai cele din sursă sovietică. Cele cu morală individualistă burgheză sunt nedifuzabile şi se vor retrage treptat din circulaţie“. Cărţile pornografice şi cele erotice erau interzise, cu precizarea: „Dacă e dragoste sănătoasă, optimistă, legată de viaţă, sunt recomandabile. Cele ce urmăresc aţâţarea simţurilor, maladive, sunt nedifuzabile şi se vor scoate din biblioteci“. În 1958, anumite pasaje din Vasile Alecsandri au fost considerate „naţionaliste, antisemite şi antiruseşti“. Iată un exemplu: „Zadarnic ni se contestau la Petersburg drepturile de naţionalitate, zadarnic la Paris ne confundau cu slavii“.
Dej şi Chivu Stoica, pe interzis
După moartea lui Stalin, la Congresul al XX-lea al P.C.U.S. (1956), a fost lansată acţiunea de destalinizare. S-au interzis: „lucrări, broşuri ale grupului trădătorilor din Ungaria şi scriitorilor contrarevoluţionari“, „cuvântări ale conducătorilor P.C.U.S., P.M.R. şi ale partidelor frăţeşti, ţinute cu ocazia unor zile festive, îmbibate de cultul personalităţii“, „lucrări care cuprind citate sau referiri anti-titoiste“, „cărţi şi broşuri dedicate în întregime proslăvirii unui conducător şi în special lui Stalin“, „lucrări care cuprind teze teoretice greşite“. Astfel s-a ajuns la un paradox: cuvântări ale unor lideri aflaţi în funcţie (Chivu Stoica şi Gheorghe Gheorghiu-Dej) au fost puse la secret. Au fost trecute la Fondul „S“ „cărţi învechite sau de prisos“ semnate de: Geo Bogza, Silviu Brucan, Marcel Breslaşu, Pavel Apostol, Miron Constantinescu, Iorgu Iordan, Mihail Sadoveanu, L. Tismăneanu, Georg Scherg, Nagy István.
Uniunea Scriitorilor de la Aiud
În 1957, bibliotecarii trimişi la studiu în URSS trebuiau să se considere nişte propagandişti activi ai noii ordini sociale. Ei au luat astfel locul cenzorilor. Dacă la început se explica de ce cartea sau autorul nu sunt agreaţi, ulterior n-au mai venit decât dispoziţii de interzicere, fără nicio justificare. Dacă dădeai citate din Radu Gyr, Nichifor Crainic, „Memoriile Regelui Mihai“ sau cântai „Deşteaptă-te, române!“, erai arestat. Numele proscrişilor trebuia să dispară până şi din careurile de cuvinte încrucişate. Unele cărţi erau topite imediat după apariţie, dacă se găsea vreun motiv de a fi oprită libera lor circulaţie. De exemplu, dacă între timp, autorul fusese trimis în puşcărie. În 1957 exista o aşa-numită „Uniune a Scriitorilor de la Aiud“, fiindcă aici fuseseră întemniţaţi 44 de autori interzişi.
Autorii trebuiau să tacă şi să modifice
Fiindcă în biblioteci mici încă se găseau cărţi prohibite, s-a trecut la un nou val de epurare, mai minuţioasă. În anii ’60, cenzor putea să fie aproape oricine. În afară de cei numiţi, se primeau şi voluntari, de obicei scriitori mediocri, care se răzbunau pe scriitorii buni tăindu-le dreptul de publicare. În schimb, cenzorul propunea publicarea propriilor opere. În 1964, au fost elaborate noi norme, prin care o parte din ceea ce fusese secretizat a devenit public, pentru „informarea şi documentarea oamenilor de ştiinţă şi cultură“. Toate publicaţiile tehnico-ştiinţifice puteau fi consultate la liber. După decretul din 1966, lucrările medicale trebuiau să conţină şi precizări legate de sporirea numărului de copii. Erau interzise referirile la avort sau planificare familială. Psihologia sexualităţii nu trebuia să se refere la decizia personală, ci la intenţia reproducerii. Unele lucrări ştiinţifice erau oprite numai fiindcă autorul nu menţiona sarcinile ce se desprindeau din documentele de partid. Uneori, se aduceau doar completări sau modificări şi cartea intra sub tipar, dacă autorul accepta. Augustin Buzura a acceptat să i se taie pasajele din „Orgolii“ în care eroul face detenţie politică. Fănuş Neagu a acceptat ca în „Scaunul singurătăţii“ să i se taie 72 de fraze în care apărea cuvântul „frică“. Alte cărţi apăreau numai dacă autorul semna cu pseudonim.
Cenzorii, promovaţi ca directori
Cărţile care intrau sau ieşeau din ţară erau triate prin poştă, coordonată de Direcţia Import-Export. Aici, funcţionarii scotoceau în colete şi opreau cărţile dizidenţilor. În 1965, erau 165 de nume pe lista interzişilor. În 1971, prin Fondul Secret, intelectualii puteau fi ţinuţi sub observaţie atunci când cereau cărţi ostile regimului. Erau notaţi pe o listă specială şi urmăriţi. Funcţionarii care încălcau regula şi împrumutau cititorilor cărţi de la Fondul Secret fără aprobarea comitetului de partid a universităţii sau a bibliotecii îşi riscau libertatea. La cărţile interzise aveau acces doar 2-3 persoane. La 1 martie 1977, după desfiinţarea instituţiilor cenzurii, cei 350 de cenzori oficiali au fost transferaţi la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste sau în funcţii de conducere la radio, ziare, televiziune, edituri, muzee, OJT, case de cultură, şcoli, centre de statistică, de acolo de unde, de fapt, fuseseră racolaţi, pe când erau angajaţi pe posturi inferioare. Unii au ajuns în fabrici, printre care şi Uzina Rulmentul din Braşov. Oficial erau transferaţi la cerere, alţii în interes de serviciu.
Cenzura a murit, trăiască cenzura!
În 28-29 iunie 1977, la Plenara CC al PCR, cenzura s-a desfiinţat formal, dar a continuat să se dezvolte prin angajaţii ziarelor, editurilor, ministerului, iar la Comitetul Central s-a înfiinţat o comisie specială pentru lucrările de istorie şi sociologie. Tipografiile tipăreau doar ceea ce avea ştampila specială. Cenzura era şi mai aprigă şi funcţiona pe toate etajele, deşi la început intelectualii, artiştii, scriitorii au crezut că au câştigat ceea ce numim azi libertate de exprimare. Ziarele erau dublu cenzurate: la Consiliul Culturii şi la Secţia de Presă a CC. În plus, fiecare redacţie sau editură era o agenţie de cenzură şi autocenzură. Dacă până atunci, scriitorii nu ştiau ce cuvinte vânau cenzorii, după 1980, toată lumea ştia ce ai voie să scrii şi ce nu. La mijlocul anului 1982, cazul „meditaţiei transcedentale“ a adăugat noi nume pe lista neagră. Totul era reglementat prin măsuri care vizau „tipăriturile şi alte materiale grafice şi audio-vizuale“.
Fondul Secret a fost desecretizat
Ultimele liste au fost trimise în 28 iulie 1983 şi 9 iulie 1988 şi conţineau 36, respectiv 152 de autori interzişi. Printre ei, Radu Tudoran şi Emil Hurezeanu, ale căror cărţi, la Braşov, au scăpat miraculos de Fondul Special. În schimb au fost trecuţi ultimii trei autori plecaţi în exil: Ben Corlaciu, Petru Popescu şi Dumitru Ţepeneag. Cenzura a luat sfârşit în 1990. Dar, în virtutea inerţiei, în unele oraşe, bibliotecarii au continuat cenzura, de data aceasta eliminînd operele lui Ceauşescu. Daniel Nazare spune: „La câteva luni după ce în multe oraşe din România fuseseră arse operele lui Ceauşescu, la Biblioteca din Braşov «operele» tiranului au fost salvate, ca o ironie a sorţii, tocmai de bibliotecarii martori la epurările din primii ani de comunism“. Toată lumea poate citi astăzi orice carte de la bibliotecă. Inclusiv cartea cărţilor de cenzură, o antologie a broşurilor publicate între 1945-1989, o carte după care se cenzurau alte cărţi. Mai există şi fişele cu dunga roşie. Semn că acele cărţi au fost cândva la Fondul Secret, numit azi „Fond tradiţional“. Dar, ca la orice film, interesant la vremea lui, cărţile odinioară secrete parcă nu ne mai stârnesc aceeaşi emoţie ca în vremea când le căutam cu ardoare.
Instituţiile cenzurii
– 1939-1948: Ministerul Propagandei Naţionale
– 1945: Serviciul Cenzurii Presei, Serviciul Cenzurii Corespondenţei Externe şi Serviciul Cenzurii Corespondenţei Interne, coordonate de Cenzura Centrală Militară
– 1945-1946: Comisia pentru aplicarea art. 16 din Convenţia de Armistiţiu
– 1946: Comisia Aliată de Control din Ministerul Informaţiilor, căreia i se subordonau Comisiunea de Control pentru Literatura de Aventuri şi Serviciul Defascizării
– 1947-1948: Serviciul Edituri şi Control din cadrul Direcţiunii Literare din Ministerul Artelor şi Informaţiilor fuzionat cu fostul Minister al Propagandei. Acţiona prin Direcţia Presei, Direcţia Literară şi Direcţia Regionalelor.
– 1949: Direcţia Presei şi Tipăriturilor, pe lângă Consiliul de Miniştri ai RPR
– 1952: Direcţia Presei şi Publicaţiilor Periodice, cu zeci de servicii pentru cotidiane, radio, Agerpres, cărţi, cărţi străine, filme (agitaţie vizuală), muzee, documente, centrale telefonice, învăţământ, biblioteci
– 1953: Control Biblioteci-Anticariat, din cadrul Serviciului Controlul Cărţii
– 1958: Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor
– 1962: Comitetul Socialist pentru Cultură şi Artă
– 1971-1989: Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste.
Citeste mai mult