https://www.observatorulbuzoian.ro/feed/Periplul meu pe stadioanele din America de Nord continuă în New York City. Iar aici am ales să văd un loc pe care noi, românii, ar trebui să-l notăm în cărțile de istorie a sportului. E vorba de un teren de tenis (în complex de 38 de terenuri mai exact) unde, cu vreo cinzeci de ani în urmă se organiza US Open înainte ca acesta să se mute la Flushing Meadows.
Locul
Forest Hills, situat în Queens, New York, este un loc legendar în istoria tenisului american și mondial. Iată principalele aspecte despre tenisul din această zonă:
The West Side Tennis Club (WSTC):Este inima tenisului din Forest Hills, un club privat fondat în 1892. Acesta a fost gazda principală a S. Open (fostul U.S. National Championships) timp de 60 de ani, din 1915 până în 1977, înainte ca turneul să se mute la USTA Billie Jean King National Tennis Center în Flushing Meadows.
Forest Hills Stadium:Construit în 1923, acest stadion cu o capacitate de 14.000 de locuri a fost primul stadion de tenis din Statele Unite. A găzduit finale epice de Cupa Davis și a fost centrul tenisului pe iarbă din SUA.
Facilități:Clubul dispune de 38 de terenuri de tenis, incluzând terenuri pe iarbă (grass), zgură (clay) și Har-Tru (zgură verde americană).
Renovare și Utilizare Actuală:Deși nu mai găzduiește U.S. Open-ul, clubul este încă activ pentru membrii săi, oferind tenis, o piscină de dimensiuni olimpice și activități sociale. În prezent, stadionul este renumit și ca o locație de top pentru concerte și evenimente live, având parte de o „renaștere” în ultimii ani.
Evenimente Recente:În ultimii ani, locul a găzduit evenimente speciale precum Ultimate Tennis Showdown (2024), reafirmându-și legătura cu istoria sa.
Pe scurt, Forest Hills Tennis reprezintă istoria glorioasă a tenisului pe iarbă din New York, oferind astăzi un amestec de tradiție sportivă și divertisment modern.
Istoria finalei din 1972
Ilie Năstase, acum în vârstă de 79 de ani, a cucerit primul său titlu de Grand Slam la simplu în 1972, la US Open, pe iarba de la Forest Hills. A reușit acest lucru în unul dintre cei mai buni ani ai carierei și în fața unui adversar puternic, americanul Arthur Ashe, favoritul publicului și campionul din urmă cu patru ani. Un succes emblematic al carierei și al tenisului tricolor.
Mijlocul anului 1972 i-a adus lui Ilie Năstase și amar, și dulce. În această ordine și într-un interval de timp relativ scurt. La începutul lunii iulie pierdea dureros, în cinci seturi, finala de la Wimbledon în fața americanului Stan Smith. Două luni mai târziu, unele pline de activitate, turnee, emoții, triumfa la US Open.
Era primul din cele două titluri de Grand Slam din cariera românului care avea să rămână pentru totdeauna în istorie pentru faptul că a devenit, în 1974, primul lider mondial în clasamentul profesionist. Până atunci însă, cariera sa își consumase destule momente importante.
Năstase: „Mingea sărea cam aiurea”
Între Wimbledon și US Open 1972 nu se oprise deloc. Jucase cinci turnee, cucerind trei titluri, la Dusseldorf, Toronto-2 și South Orange, și disputând finala de la Bastad. De asemenea, participase cu echipa României în două etape ale Cupei Davis, contra URSS și a Australiei. Mereu în mișcare. Totul pentru a lăsa în urmă gustul acru al dezamăgirii londoneze.
„Am ajuns la Forest Hills plin de încredere după ce câștigasem Open Canadei cu două săptămâni înainte”, rememora Năstase în autobiografia sa, subliniind însă și că se afla în fața unui tablou dificil, de unde nu lipseau Stan Smith, Rod Laver sau Ken Rosewall. El era favorit 4.
A început turneul în viteză, cu o victorie-fulger în fața venezueleanului Jairo Velasco Sr, 6-0, 6-2, 6-0. „Mă grăbeam să ajung la aeroport s-o iau pe Dominique, care zburase de la Bruxelles”, povestea Ilie, referindu-se la prima sa soție, pe atunci logodnică. Al doilea duel, contra lui Roger Taylor, în schimb, l-a dus la limită. A fost, poate, meciul de care avea nevoie pentru a parcurge toate stările, provocările și a ieși cu bine la mal. S-a decis în tie-break-ul actului al cincilea, după ce Năstase condusese cu două seturi la zero. Un tie-break scurt, primul la 5, care nu lăsa prea multe opțiuni de a recupera dacă rămâneai mai mult în urmă. „Acest aspect plus terenurile groaznice, unde săriturile urâte ale mingii erau ceva obișnuit, au transformat totul într-o loterie”, povestea Ilie. „Am câștigat tie-break-ul cu 5-1, dar a fost o evadare la limită”, adăuga el.
În continuare, a parcurs tabloul „mult mai ușor”, chiar dacă a mai lăsat câte un set, învingându-i în serie pe Patrice Dominguez, „un stângaci francez”, Bob Hewitt, „specialist de dublu din Africa de Sud”, australianul Fred Stolle, „care mai devreme îl eliminase pe John Newcombe”, compatriotul lui, și americanul Tom Gorman, „în fața căruia aveam un bilanț foarte bun”, a enumerat campionul român.
„Mă simțeam bine și datorită lui Dominique eram fericit și relaxat”, își descria el starea de spirit dinaintea finalei. Cea pe care avea să o dispute împotriva lui Arthur Ashe, campionul din urmă cu 4 ani, din 1968.
În seara dinaintea meciului de importanță imensă, jucătorul român și-a păstrat rutina deja probată: a apelat la room service pentru cină, s-a uitat puțin la televizor, apoi a mers la somn. Și a evitat să vorbească despre partidă în sine. În schimb, și-a pregătit ținuta cu grijă. Era primul an în care la Forest Hills se renunțase la obligativitatea echipamentului complet alb. „Am ales un tricou bleu Fred Perry și șort alb”, rememorează Năstase.
Finaliștii: unul rezervat și calm, altul temperamental și extravagant
Avea să fie încă un element de contrast între cei doi protagoniști ai finalei, după cum erau descriși într-un material pe site-ul oficial al US Open, la 50 de ani distanță. „De o parte a fileului stătea favoritul local – Arthur Ashe, rezervat, calm, aproape regal. De cealaltă parte se afla Ilie Năstase, temperamental, extravagant, adesea controversat, dar întotdeauna distractiv, în vârstă de 26 de ani, care căuta primul său titlu de Grand Slam la simplu, după ce pierduse primele două finale importante. Chiar și hainele pe care le purtau în acea după-amiază însorită de septembrie reflectau personalitățile lor – Ashe în tradiționalul alb, Năstase într-un tricou strălucitor, de un albastru pastel”.
Până să ajungă la terenuri însă, dimineața a fost una tensionată pentru Ilie. Deși a încercat să-și țină nervii cât mai ascunși față de Dominique, aflată și ea într-un soi de vârtej emoțional. „Nu cred că am mâncat mare lucru la micul dejun”, a dezvăluit el în autobiografie. Era conștient însă că pe iarbă își putea pune foarte bine în valoare jocul: la scurte mingea sărea foarte puțin, ca în apă, după cum a recunoscut apoi chiar Ashe.
Meciul. Marele meci
Finala a fost, până la urmă, memorabilă. Un duel întins pe cinci seturi în care cei doi jucători au arătat tenis de iarbă la un nivel strălucitor, cu meniul complet: serviciu-voleu, retururi chip, loburi, smash-uri puternice și o defensivă aprigă pe linia din spate a terenului.
Năstase își amintește că a fost extrem de stresat la început, cedând primul set cu 3-6. A revenit însă și l-a câștigat pe următorul cu același scor. „Am avut și niște decizii rele ale arbitrilor de linie, eram agitat și mă plângeam în fața lor”, a punctat el. Un aspect care nu putea scăpa în scenariul partidei și pe care New York Times îl descria detaliat în cronica finalei: „Năstase, prefăcându-se șocat de o decizie a lui Jack Stahr, arbitrul de linie, a aruncat un prosop și a lovit ușor o minge în direcția acestuia. Publicul s-a întors imediat împotriva lui Năstase. Mai devreme, s-a arătat nemulțumit de o decizie a lui Titus Sparrow, un arbitru de linie de culoare, și și-a aruncat racheta ca și cum nu-i venea să creadă, una dintre numeroasele ocazii în care a făcut acest gest din exasperare, oboseală sau doar pentru distracție”.
Setul al treilea i-a revenit americanului la tie-break, 5-1, apoi Ashe s-a distanțat la 4-2 în actul al patrulea. Momentul dificil l-a adus pe Ilie în fața unui tablou tremurător: meciul aproape că aluneca în brațele adversarului. Jocurile minții însă sunt nebănuite, iar campionul din 1968 a început să piardă în mod neașteptat din avântul de până atunci.
Ilie al nostru l-a provocat sportiv cu nonșalanța, cu abilitatea sa, renăscută în pragul dezastrului: l-a surclasat la fileu pe Arthur Ashe, a fost mai bun cu passing-shot-urile sale și a servit vizibil superior cu prima minge. Ceea ce americanul nu a mai reușit suficient de des – și asta l-a costat.
Năstase a luat setul al patrulea cu 6-4 și, după un schimb de break-uri în startul decisivului, a rămas la cârmă, inventiv, aprig cu pletele fluturând. 6-3 și cea mai mare victorie a carierei era rotunjită acolo, pe iarba de la Forest Hills, pe 10 septembrie 1972.
Primul titlu de Grand Slam al carierei viitorului lider ATP
„La final, îmi amintesc că am sărit încontinuu ca un nebun minute întregi. Eram extrem de fericit pentru că învinsesem. Nu eram sigur că mă simt confortabil pe iarbă, așa că să câștig în fața cuiva precum Arthur, într-un meci atât de încordat, m-a făcut să mă simt grozav”, a revizuit el momentele de după triumf.
Ashe a avut câteva cuvinte de spus despre comportamentul lui Năstase, remarca NY Times. La decernarea premiilor — Ashe a câștigat 12.000 de dolari, adversarul 25.000 — Arthur a spus despre Ilie: „Când Năstase își va îmbunătăți manierele, va deveni un jucător și mai bun. Poate că ar trebui să fac și eu același lucru”.
După aceea, Ashe a refuzat să comenteze mai mult: „Ilie și cu mine suntem buni prieteni în afara terenului, deși trebuie să spun că manierele lui la masă sunt precum cele de pe teren”.
Regretele lui Arthur Ashe: „A fost o experiență dureroasă”
Americanul nu a primit deloc bine înfrângerea. „L-am văzut după meci stând în partea îndepărtată a arenei de la Forest Hills, înainte de festivitate. Își ținea capul în mâini, încercând și nereușind să-și stăpânească lacrimile”, povestea ani mai târziu Steve Fink, un cunoscut jurnalist sportiv și istoric, aflat atunci la începuturile carierei.
Patru luni mai târziu l-a intervievat pe Arthur Ashe, care încă nu își revenise după finala pierdută la US Open. „Uneori mă trezesc în miezul nopții gândindu-mă la acel meci. Tot ce trebuia să fac era să-mi țin încă de două ori serviciul în setul al patrulea și aș fi câștigat. A fost o experiență dureroasă”, i-a spus jucătorul american.
Dar nu a câștigat. Învingătorul a fost Ilie Năstase, descris drept talentat, temperamental, gălăgios, dar iubit de public. După New York nu s-a oprit: a plecat la Seattle și a mai cucerit un titlu. Abia după ce a pierdut în turul 3 la Los Angeles a avut timp să răsufle un pic, s-a întors la Bruxelles și nu a pus mâna pe rachetă o săptămână.
Era campion de Grand Slam, în sfârșit. Performanță pe care în tenisul masculin românesc, la simplu, seniori, încă nu a reușit să o repete nimeni altcineva.
Text și imagini video: Vali Mocanu și Mihai Chiriazi The post Am văzut stadionul drag lui Ilie Năstase! first appeared on Observatorul Buzoian.
Citeste mai mult
