l Învăţătorul ieșean nu a aplicat doar metode diferite la clasă, dar a redactat și primul abecedar în grafie latină din România
l „Metodă nouă de scriere și cetire”, apărută la Iași în 1868, s-a bucurat de succes în epocă
Povestitorul plin de farmec și umor Ion Creangă este și primul învățător de poveste. Creangă a revoluţionat, în cei 20 de ani de activitate la clasă, stilul de predare în şcoală. El a făcut trecerea de la învăţarea mecanică, bazată pe memorare seacă, și pedepsele corporale de rigoare, la învăţământul „viu şi intuitiv”, de drag. Învăţătorul Creangă nu a aplicat doar metode diferite la clasă, dar a redactat și primul abecedar în grafie latină din România, „Metodă nouă de scriere și cetire”, apărută la Iași în 1868, carte editată cu sprijinul lui Titu Maiorescu, membru al asociației culturale „Junimea”, s-a bucurat de mare apreciere în epocă. Pentru că iubea copiii, și avea respect pentru învățătură, un pedagog desăvârşit, Creangă credea că menirea şcolii este de a forma „oameni”.
Abecedarul lui Creangă
Diaconul devine învățător
La 1 iulie 1864 postul de diacon al lui Ion Creangă de la mănăstirea Bărboi se desființează. Viitorul scriitor își dorea pe atunci să lucreze în învățământ. Iar Titu Maiorescu, director la Institutul Pedagogic de la Trei Ierarhi la acea vreme, i-a promis angajarea. Maiorescu nu putea să nu observe că diaconul îmbina principiile pedagogice deprinse în școală cu un instinct sigur, într-o metodă nouă de predare care nu se mai baza doar pe memorarea unor noțiuni, scrie istorie-pe-scurt.ro.
Institutor „provizoriu fără concurs”
La concursul de ocupare a unui post la școala Trei Ierarhi din Iași Creangă este singurul candidat astfel încât este numit institutor „provizoriu fără concurs”, funcționând efectiv din 15 septembrie 1864. La 2 octombrie Comitetul de inspecțiune școlară se adresează ministerului recomandând la clasa I, secțiunea II de la Școala Primară de Băieți de la Trei Ierarhi pe ”d-l Creangă Ion”.
La capătul unui lung drum birocratic, prin decretul nr. 1501 semnat de Alexandru Ioan Cuza „d-l Ion Creangă” se numea „provizoriu institutore la clasa I, secțiunea II-a de la școala primară din Trei Ierarhi”. La 5 noiembrie 1864 Ministerul Justiției, Cultelor și Instrucțiunii Publice îi expediază ordinul de numire în învățământ și Creangă semnează de primire la 13 ale lunii.
Încasa un salariu de 185 de lei și 18 bani din care i se opreau 10% pentru Casa pensiilor.
Învățător și elev, în același timp
Noul post trebuia consolidat cu actele corespunzătoare. De aceea a urmat cu regularitate anul II al Școlii Normale (pedagogice), având doar trei absențe. Printre materiile studiate se numără unele nou introduse: la aritmetică „operațiunile fundamentale cu numere întregi, fracțiunile ordinare și zecimale”, la fizică „machinile simple, mișcarea corpurilor solide, lichide și aeriforme”, magnetismul, electicitatea și căldura, la optică „noțiuni despre nașterea și propagarea luminii”, iar la cosmografie cunoștințe elementare despre gobul pământesc și sistemul solar.
Ion Creangă era acum și școlar și învățător. La amiază fiindu-i imposibil să se ducă acasă din cauza programului încărcat, lua masa în cantina școlii. Sârguința dă însă roade și la examenul de absolvire din 10 iunie 1865 Ion Creangă este clasificat al patrulea, primind ”mențiune cu coroană” .
Cum era la clasă învățătorul Creangă?
Spre sfârșitul lunii septembrie 1864, la clasa lui vine viitorul scriitor N.A. Bogdan. Când învățătorul a intrat în clasă, el a văzut „un tânăr zdravăn, cu obraji rumeni și ochi scânteietori, iar hainele preoțești, cele de șiac (postav aspru de lână) cafeniu, îl făceau înalt și chipeș”. Cu o remarcabilă intuiție pedagogică Ion Creangă acorda o atenție specială celei dintâi zi de școală. Amintindu-și propria copilărie, el a realizat că viitorul școlar intră în noul mediu cu firească teamă. De aceea învățătorul deși impune respectarea anumitor norme, școala totuși rămâne o instituție care îmbină armonios utilul cu plăcutul.
După ce așază elevii în bănci conform înălțimii el predă „istorioare și fabule ușoare” formulând „consilii confesionale”, sfaturi referitoare la „cum au a se purta către cei asemenea lor, în școală și în afară de școală”. Le vorbește apoi despre jocurile specifice copilăriei ”de-a baba-oarba, de-a mijoarca (ascunselea), de-a paiul” și o oră în aer liber ”orânduiește jocuri din acelea despre care s-a vorbit și priveghează pe copii să țină regula și să păzească buna-cuviință întru toate”. Mișcându-se liber, neinhibați, copiii își dezvăluie prin joc ”natura și apucăturile”, deprinderile ”dacă ar fi rele” trebuie ”să-i dezbrace de dânsele încetul cu încetul”.
Definiții, pe care copiii nu le uitau
În a doua zi de școală Creangă preda noțiunile pregătitoare pentru aritmetică și elementele necesare pentru scris și citit. El număra cu elevii de la 1 la 10 și de la 10 la 1, în cor, „pe degetele mâinilor lor”. Trece apoi la „exerciții orale despre lucruri și ființe”. Învățătorul a găsit din experiența humuleșteană o metodă personală: „când fac o lecție mă gândesc la mine când eram școlar și caut să lămuresc copiilor așa ca să înțeleagă”.
După aceleași principii este definit lucrul: „Cine nu poate merge singur de la un loc la altul se numește lucru”. Întrebările continuă la fel: „Ce este cofa? Dar lopata? Dar grebla? Dar scaunul?
Deprinderi de vorbire corectă
Acum, dar și în alte zile va cere copiilor să spună cimilituri (jocuri de cuvinte cu morală), ghicitori, povețe, pentru a le trezi ”amoarea la asistența prelegerilor”. În acest fel se străduia să le formeze deprinderile de vorbire corectă. ”Nu se mulțumea când școlarii îi răspundeau laconic da sau nu, ci trebuia să i se explice negația sau afirmația”.
Litere hazlii
Concomitent cu citirea, Creangă îi deprinde pe elevi cu scrierea literelor, repetând mereu că literele sunt doar semne pentru sunete. Pentru a diminua efeortul intelectual al elevilor, dascălul introduce o notă umoristică:
”- Mă țâcă, ia fă tu pe tablî pe crăcănatu (M), ia fă pe bâdănosu (B), pe ghebosu (G), pe covrigu (O)”, fiecare literă având o poreclă.
Cetire ca în școala lui Creangă, calcul mental și caligrafie nu era nicăieri în Iași
Creangă va alege monitorii, împarte elevii pe cercuri după nivelul general al cunoștințelor și în vreme ce o parte a școlarilor scriu literele, cei din alte cercuri încep să asocieze literele în silabe sau silabisesc din abecedar. În aceeași zi predă în ”amfiteatru” adică în fața întregii clase, ”scrierea pe plăci a mai multor cuvinte ușoare”. Obținea astfel cu repeziciune rezultate foarte bune: ”Cetire ca în școala lui Creangă, calcul mental și scrisoare (caligrafie) nu era nicăieri în Iași. Atenție sporită se acorda educației fizice, atât sub forma exercițiului propriu-zis cât și respectării principiilor generale de igienă elementară. Uneori când intrai în clasa lui îl puteai găsi exersând cu elevii ”gimnastica degetelor”, alteori îi scotea la aer liber în Copou unde îi antrena în felurite chipuri”.
Crezul lui Creangă, cel care iubea copiii și respecta școala
„..Cică a fost odată…..”
Ori de câte ori remarca un început de oboseală ”se punea să povestească snoave și pilde în legătură cu purtarea unora dintre noi băieții și toți băieții râdeau cu poftă. Concentrarea și relativa stabilizare a atenției o obținea invariabil cu o poveste. „La lecțiile lui eram numai ochi și urechi. Începeau și se sfârșeau cu povești dintre acelea pe care numai el știa să le povestească”. Atunci când se auzea ademenitoarea frază ”A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti”…zecile de perechi de ochi se ridicau avide spre învățător. Uneori povestea era cerută chiar de elevi. Învățătorul se apropie de catedră, își ia scaunul și se așază în fața băncilor. O tăcere adâncă învăluie clasa. În bănci copiii își țin răsuflarea și vocea institutorului îi aduce pe toți într-o lume de basm: „Cică a fost odată…..”
Învățătorii învățătorului
Ion Creangă stimula învățătura copiilor și prin procedee deprinse de la părintele Ioan din Humulești sau de la Arhimandritul Isaia Teodorescu: „Cu cei buni el era mai bun, mai drag decât un adevărat tată. Le dădea sfaturi și lucruri alese de mâncat și medalii frumoase de aninat la piept. Îi considera pe elevi ca pe copiii săi și îi săruta ca un părinte când căpăta răspunsuri cum vrea el”. Deseori îi recompensa cu bani ca să-și cumpere înghețată și bomboane. Aduce însuși de Paști nuci, mere și le oferă elevilor.
Sancționa orice abatere de la bunul simț
Învățătorul sancționa cu promptitudine orice abatere de la bunul simț. „Nu era rușine mai mare pentru un copil ca vremea de a fi judecat de Domnu pentru obrăznicii….și cum îl judeca Creangă pe copil și cum îl descosea de spunea drept, îngrozea pe copii de nu mai făceau nebunii nici măcar pe drum”. Când era supărat pe câte un elev, făgăduia mereu „o falangă grecească cum n-a mai văzut și nici n-o mai vedea”, dar niciodată nu se ținea de „promisiune”. Aprecierea silinței la învățătură o făcea inițial prin calificative, iar din 1866 utilizează note de la 1 la 10. Folosește nuanțat, toată gama notelor, însoțind notarea cu succinte caracterizări incluse în cataloagele sale la rubrica „diferite observațiuni”: „talentuoz și dezertor”, „atent și prea silitor”, „leneș”, „de tot obraznic”, „silitor și bine crescut de mama”, „târziu la gândire”, „silitor și pacific”, „dezertor și invidios”, „cu capacitate, dar dezertor nemotivat” „capabil și foarte silitor-orfan”. Un elev apreciat drept „indolent și foarte obraznic” are notele: cunoașterea literelor 1, silabisire 2, calcul din memorie 2, numărare 1, explicațiuni 1, scriere 1”. Un altul considerat „silitor-atent” are doar nota 10.
Prin calitățile pedagogice native devine cunoscut în Iași, părinții caută să-și ducă ordraslele la clasa lui, astfel încât dacă la început, în 1864, predă unui număr de 43 de elevi, în 1867 ajunge la 91.
Admirat de revizorul şcolar Mihai Eminescu
În rapoartele de inspecţie, învăţătorul Creangă primeşte doar cuvinte de laudă, care vin şi din partea revizorului şcolar Mihai Eminescu, ce va deveni ulterior bunul său prieten: „Povăţuitorul de cetire prin scriere până acum e cel mai bun abecedar românesc, aprobat atât de comisia examinatoare, cât şi de onor Ministerul. Deosebirea dintre metoda propusă de această broşură şi învăţarea rutinară şi mecanică, precum se profesează ea în genere în şcolile noastre, este deosebirea dintre învăţământul viu şi intuitiv şi mecanismul mort al memorării de lucruri neînţelese de copii; este deosebire dintre pedagogie şi dresură, predare a citit-scrisului pe care o cunoaşte, după cum se vede, ca un adevărat metodist.(..)”.
Pe săniuță, cu cei mici
„Uneori, afară, privea la jocurile noastre şi ne învăţa cum trebuie să batem mingea”. Într-o iarnă „ne dam cu săniuţa pe lunecuşul râpii de la Săricica (Sărărie), trecând ca săgeata prin faţa cocioabei lui Creangă. Într-o zi dascălul nostru, care privea din cerdac, şi-a aruncat pe umeri o caţaveică scurtă din blană de vulpe şi a ieşit la poartă. Oprind sania din coadă, după ce şi-a îndesat pe cap căciula de oaie, a încălecat cât era de mare pe săniuţa mea şi a pornit la vale, ca să ne înveţe pe noi mucoşii cum trebuie să cârnim cu piciorul sania la cotitura”, rememora scriitorul Jean Bart anii când Creangă i-a fost învățător, în povestirea „Creangă, dascălul nostru”. Au fost elevii lui Creangă și istoricul N.A. Bogdan, pictorul Octav Băncilă şi savantul și exploratorul Emil Racoviţă.
„Ziua Învăţătorului“ a fost sărbătorită pentru prima dată în 1927
„Ziua Învăţătorului“ a fost sărbătorită pentru prima dată în 1927. În acel an s-au schimbat cinci guverne, pe la Ministerul Instrucţiunii Publice perindându-se medicul Constantin Angelescu, medicul Nicolae Lupu, filosoful Petre P. Negulescu, filosoful şi scriitorul Ion Petrovici. Nu ştim când s-a legiferat, dar la 30 iunie 1927, când s-a sărbătorit prima dată, prim-ministru era Ion I. C. Brătianu, iar ministru al instrucţiunii publice – dr. Constantin Angelescu, cel care a iniţiat un vast program de construcţii şcolare după un model ce-i poartă numele. A murit în 1948 în închisoare.
Sala de clasă din Muzeul Prima Școală Românească din Schei
Cei mai stimaţi oameni din sat erau primarul, preotul şi învăţătorul
Până la reforma de tip sovietic din august 1948, serbarea de sfârşit de an era la 29 iunie, de Sânpetru, în fiecare şcoală, iar pe 30 iunie se sărbătorea, cu mare fast, pe grupuri de localităţi, „Ziua Învăţătorului“. Este epoca în care cei mai stimaţi oameni din sat erau primarul, preotul şi învăţătorul. Muzeul de Etnografie Brașov publică pe pagina de Facebook a instituției două fotografii din colecția Gheorghe Cernea a Muzeului de Etnografie Brașov.
Prima dintre ele este realizată în anul școlar 1919-1920 și îl surprinde pe tânărul învățător-suplinitor Gheorghe Cernea, în mijlocul elevilor săi din Platonești-Ciuc.
Tânărul învățător-suplinitor Gheorghe Cernea
Sărbătoare la centrul de raion
Apoi, până la formarea judeţelor în 1968, „Ziua Învăţătorului“ se sărbătorea la aceeaşi dată, însă la centrul de raion, uneori două-trei zile. După formarea judeţelor s-a sărbătorit pe centre pedagogice. Potrivit tradiţiei, cu această ocazie se făcea un bilanţ al rezultatelor şcolare obţinute de cadrele didactice din preuniversitar în pregătirea elevilor.
Legea din 2007 aducea, teoretic, și medalii
La 29 octombrie 2007, Parlamentul României a stabilit, prin Legea nr. 289, ca „Ziua Învăţătorului“ să fie sărbătorită, în fiecare an, la 5 iunie, când „cadrelor didactice li se vor acorda premii, distincţii, medalii şi titluri onorifice pentru merite deosebite“. Total aiurea, la această dată neputându-se cuantifica activitatea cadrelor didactice în funcţie de rezultatele elevilor.
De ce data de 5 iunie este declarată oficial Ziua Învățătorului
5 iunie coincide cu data de naştere a marelui dascăl Gheorghe Lazăr, întemeietorul învățământului modern românesc. Născut la Avrig ca fiu de țăran liber, Gheorghe Lazăr a fost luat de mic în casa baronului Samuel von Brukenthal. Remarcându-i aptitudinea pentru studiu, baronul l-a trimis să studieze la gimnaziile din Sibiu și Cluj și apoi la Viena, unde a urmat studii superioare de filosofie, istorie și de științe fizico-matematice. Ulterior a studiat și teologia.
Anul 1818 este legat de înființarea de către Gheorghe Lazăr, a primelor cursuri de ingineri hotarnici din Ţara Românească, cu predare în limba română, la „Şcoala Academicească pentru Ştiinţele Filozofeşti şi Matematiceşti” de la Mânastirea Sfântul Sava din Bucureşti, aceasta fiind și data la care a fost pusă piatra de temelie a Universității POLITEHNICA din București.
Legea care desființează profesia de ,,învățător”
A venit apoi Legea educaţiei naţionale nr. 1 /2011, elaborată sub minsteriatul lui Daniel Funeriu şi asumată de guvernarea Băsescu-Boc fără a fi discutată în Parlament, care abrogă întreaga legislaţie şcolară anterioară. Din 2011 nu mai avem funcţiile didactice de educatoare şi învăţător, ci de profesor pentru învăţământul preşcolar, profesor pentru învăţământul primar şi profesor pentru gimnaziu şi liceu (art. 247, lit. b, c, d). Numai că Daniel Funeriu a uitat să abroge şi Legea nr. 289/2007 referitoare la „Ziua Învăţătorului“, care a rămas doar ca amintire. Înceta astfel o tradiţie a şcolii româneşti veche de opt decenii…
Profesorii și școlarii de azi
Articolul 5 iunie, Ziua învățătorului: Ion Creangă, cel dintâi învățător de poveste apare prima dată în Monitorul Expres – Stiri Brasov.
Citeste mai mult
