† VARSANUFIE, ARHIEPISCOPUL RÂMNICULUI Iertarea și iubirea, începutul învierii noastre. Scrisoare pastorală la Sărbătoarea Învierii Domnului † VARSANUFIE Prin harul lui Dumnezeu, Arhiepiscopul Râmnicului Preacuviosului cin monahal, preacucernicului cler și preaiubiților credincioși din cuprinsul Arhiepiscopiei Râmnicului, Har, milă și pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, iar de la noi părintești binecuvântări! Hristos a înviat! „El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia LIII, 5) Preacuvioși și preacucernici părinți, Iubiți fii și fiice duhovnicești, Dumnezeu atât de mult a iubit neamul omenesc, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a trimis în întunericul lumii acesteia, ca să biruiască în Trupul Său tot păcatul, pe diavol și moartea, iar pe omul care zăcea plin de răni să-l vindece și să–l ducă împreună cu Sine acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit, adică în Împărăția Sa cea pregătită nouă tuturor încă de la întemeierea lumii (Matei XXV, 34). Însă modul în care Dumnezeu a lucrat mântuirea noastră este mai presus de cugetul omenesc, așa cum sunt și gândurile Lui, și căile Lui (Isaia LV, 8). Dumnezeu ne-a iubit așa cum numai El Însuși o putea face, anume prin suferința, Jertfa pe Cruce și Învierea Fiului Său întrupat, cum spune Apostolul Ioan: „Aceasta e dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (I Ioan IV, 10). Faptul că Întruparea a fost voia lui Dumnezeu și că El de bunăvoie S-a dat pe Sine pentru viața lumii este mărturisit de profeți cu sute de ani înainte, mai ales de către Profetul Isaia: „El a fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat… Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas, înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat… A fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferinţă. Şi fiindcă Şi-a dat viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmaşii Săi…” (Isaia LIII). Fiul lui Dumnezeu întrupat ne-a descoperit iubirea lui Dumnezeu față de noi, dar ne-a învățat totodată și iubirea omului față de Dumnezeu și față de aproapele său, deoarece El este singurul care a împlinit desăvârșit cele două porunci care cuprind toată Legea: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi” (Luca X, 27). El singur a împlinit porunca iubirii de la începutul vieții Sale și „până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni II, 8). De aceea, diavolul – știind că omul care va trăi deplin porunca iubirii va putea strica împărăția morții și va ieși de sub stăpânirea lui -, a purtat război împotriva Domnului Iisus Hristos pentru a-L face să renunțe la iubirea față de Dumnezeu sau față de aproapele. Împotriva primei porunci, prin întreita-ispitire în pustia Carantaniei, adică prin dulceața mâncării, ori prin strălucirea bogățiilor sau slava lumească, a vrut să-L facă pe Mântuitorul Hristos să pună materia lumii mai presus de iubirea lui Dumnezeu. Dar, fiind rușinat, diavolul „s-a îndepărtat de la El, până la o vreme” (Luca IV, 13), ca apoi iarăși să pornească război împotriva Lui, sub altă formă. Deci, „neputând să-L facă să calce porunca iubirii de Dumnezeu, prin cele ce I le-a făgăduit s-a străduit pe urmă, după ce El a venit în lume, să-L facă să calce porunca iubirii de aproapele, prin toate câte a uneltit, lucrând prin cei nelegiuiţi”[1], cum observă Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ceea ce nu a reușit diavolul în mod direct, prin ispita cu plăcerea, deci, a căutat mai apoi indirect, prin ispita durerii și a fricii de moarte. Cu acest scop i-a ridicat diavolul împotriva Mântuitorului Hristos pe cărturarii şi fariseii vremii. Dar, știind Domnul scopul celui viclean, nu doar că nu i-a urât și nu i-a judecat pe chinuitorii și vrăjmașii Săi, ci încă i-a iertat și i-a iubit până la sfârșit, rugându-Se pentru ei și zicând: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Luca XXIII, 34). Mântuitorul Hristos l-a biruit pe vrăjmașul cel vechi al neamului omenesc, prin faptul că i-a iubit pe cei ce L-au urât cu toată puterea lor, pentru că nu cuiele, ci iubirea a fost aceea care L-a ținut până la sfârșit pe Sfânta Cruce. Ne-a arătat ce este iubirea cea adevărată față de tot omul, lepădându-Se de slava lumii acesteia și fiind Cel părăsit de către toți prietenii Săi, Cel înconjurat de mulți martori mincinoși, Cel scuipat în obraz, Cel bătut cu pumnii și cu palmele, Cel așezat în mijlocul tâlharilor, Cel disprețuit mai mult decât ucigașul Baraba, Cel împotriva Căruia întreg iadul striga prin gura celor ce se aflau înaintea lui Pilat: Să fie răstignit!, Cel biciuit și batjocorit de cohorta soldaților, Cel încununat cu spini și bătut cu trestia peste cap, Cel căzut sub lemnul Crucii, Căruia I S-a dat să bea vin amestecat cu fiere, Cel răstignit între tâlhari și hulit de trecători (Matei XXVI-27), Cel împuns cu sulița în coastă (Ioan XIX, 34) și omorât pentru păcatele noastre. Acesta singur ne-a învățat ce este iubirea! Deci, să nu privim noi atât la răufăcătorii încolăciți în jurul Său ca niște șerpi veninoși, cât la felul cum a stat Mântuitorul nostru în mijlocul lor, neclintit în iubirea și bunătatea Sa, știind că, după noaptea cea mai cruntă prin care a trecut omenirea, s-a ivit dimineața cea mai vie și mai strălucitoare dintre toate. Toate acele guri de iad deschise […]
Sursa: ziaruldevalcea.ro